I-am luat minţile cu ajutorul Vanessei

Scriu pentru prima oară la un site şi de aceea, mă simt destul de emoţionată. Mă numesc Clara, sunt o brunetă reuşită şi destul de timidă. Mi se spune des că am un uşor aer de intelectuală, care mă prinde (ceea ce mă încântă, recunosc).

O mătuşă, descurcăreaţă foc, mi-a aranjat un serviciu la unul dintre prietenii săi, care are o firmă. În ţara noastră, mai ales de când a început criza asta afurisită, ştiţi cum se petrec lucrurile: dacă n-ai relaţii, mori de foame.

Tanti Veronica, o femeie descurcăreaţă foc, despre care vă vorbesc, este însă o femeie fără scrupule, deschisă şi cu multe conexiuni şi nu există ceva să nu rezolve. Este sora mamei mele.

Pentru că provin dintr-un orăşel din Ardeal, m-a primit să stau la ea în apartament (are mai multe, de fapt) şi o ajut, în schimb, la mici treburi gospodăreşti. Nu mi-a luat bani pe chirie (nici nu a vrut să audă). S-a supărat foarte tare când părinţii mei, orgolioşi la maxim, au deschis totuşi această discuţie. Ea i-a încredinţat că va avea grijă de mine ca de propria sa fiică (nu are copii). Până acum, s-a ţinut cu rigurozitate de cuvânt.

Mătuşa mea nu întâlneşte nicio dificultate, dar niciodată, de a-şi realiza ţelurile. Este foarte energică, autoritară, veselă şi de multe ori exuberantă.

Mi-a imprimat şi mie caracterul său ferm, cu care pot să răzbat mai uşor în viaţă şi în special în jungla din Capitală, unde trăiesc temporar. Nu-mi place oraşul, este imens, pestriţ, haotic iar lumea este foarte rea. Trebuie să te lupţi la fiecare pas cu oameni fără milă ca să supravieţuieşti. În plus, este extrem de aglomerat şi obositor. O metropolă confuză, deprimantă în multe momente şi dură, care are totuşi regulile sale.

Nu-mi place şi nu pot să spun că m-am obişnuit aici. Poate nu se va întâmpla niciodată. Dacă n-ar fi mătuşa mea, nu ştiu ce m-aş face, sincer vă spun. Mă îngrozesc. 

În timpul uneia din vizitele pe care le fac diferite persoane în casa sa, am cunoscut un bărbat interesant, care mi-a plăcut de cum l-am văzut. Mă cerceta atent, de sus şi până joc şi nu se sfia să-mi facă complimente care de multe ori depăşeau cadrul moralei, avea tupeu, însă mă tenta. Mi se părea misterios, ager la minte, inteligent. Cu el, aveam întotdeauna ce discuta.

Între noi, s-a legat un fel de simpatie, care a crescut brusc în intensitate când l-am descoperit cu surprindere la noul meu loc de muncă. Era unul dintre şefii mei! M-am bucurat. Dar lucru ciudat, la serviciu mi s-a prezentat diferit, de parcă în el se aflau mai multe personalităţi. Era distant şi rece cu mine, foarte evaziv şi tainic, de nerecunoscut. Ca şi cum s-ar fi temut de mine. Nu l-am înţeles imediat şi m-a blocat, prin comportamentul său straniu.

Îl descopeream treptat, prin nuanţe şi detalii, prin cuvinte. Era prudent, dur şi neînduplecat până şi cu mine (deşi nu avea niciun motiv). Nu puteam comunica. Nu dorea, probabil. Când mă vedea, fugea şi mă evita, ca şi cum, vezi Doamne, refuza lupta. M-a intrigat pur şi simplu. Ce urmărea? Trebuia să-i înving temerile, dacă cumva avea aşa ceva faţă de persoana mea, deşi iniţial nu mi s-a părut.

Mătuşa nu mi-a putut oferi nicio explicaţie la toate aceste observaţii faţă de Florin. Mi-a zis:
- Ia-l aşa cum este. Trebuie să accepţi că oamenii sunt diferiţi. Nu-I judeca după aparenţe.

- Dar de ce se comportă aşa de absurd cu mine?
- Nu ştiu, iubito. Poate te place….

- I-am făcut ceva rău şi nu mi-am dat eu seama?!
- Oh, nu, nu cred. După cum te ştiu...

Şi totuşi, afecţiunea mea pentru el nu s-a schimbat. De ce? Pentru că, repet, acest mod de a se comporta al său se manifesta exclusiv la serviciu, în acel mediu riguros şi chiar ostil. Imediat ce ne aflam afară, devenea alt om, cel de care m-am îndrăgostit. Era ca un adevărat cameleon, greu de anticipat, ce-I drept.

Mi-am interzis, formal desigur, să discut cu el pe această temă. Îl preţuiam mult pe Florin şi nu doream să-l jignesc (este un om sensibil). Convingerea mea este că funcţia lui, la care ţine foarte mult, îi impunea anumite standarde de care nu se putea debarasa nici măcar în prezenţa mea. Şi totuşi, era delicat cu mine, atent, tandru. Îl doream... Mi-am făcut curaj singură şi am trecut peste propriile mele principii, pentru a-l avea. Am riscat.

Într-o zi, am aflat o veste care m-a bulversat. El era logodit. Şi eu? De ce mă curta? Pe care dintre femei le iubea? M-am simţit folosită, trădată, ca şi cum şi-ar fi bătut joc de sentimentele mele profunde. Nimic nu este mai rău ca trădarea! M-am hotărât să-i dau o lecţie. Merita însă?
M-a întristat tăcerea sa. În nicio discuţie cu mine nu a amintit de logodnica sa. Dar nici nu mi-a declarat că mă iubeşte. Iubirea noastră părea una platonică. Ne limitam mai mult la priviri pline de aluzii. Niciodată nimic concret, din păcate.

Simţeam că totul depinde de Florin. El însă, nu îndrăznea să “atace” problema care mă rodea pe mine, adică o eventuală căsătorie. Şi nu mi se părea nici adânc îndrăgostit de altă femeie. Într-o zi, am vrut să-l întreb despre ea şi el a fugit (intuise ce vreau?).

 Mătuşa m-a sfătuit să nu forţez nota cu el.

Răbdătoare, m-am conformat circa două săptămâni, nu mai mult. Florin mă tachina totuşi, zi de zi, mă asalta cu complimente şi mă ademenea într-un joc a cărei logică îmi scăpa. Isteţ băiat! Plăcerea de a fi cu el mă impulsiona să nu mă dau bătută şi să-l câştig de partea mea, să nu-l las acelei femei.

Să ştiţi că şi gândurile pot face rău. În ciuda tăcerii lui, se vedea că mă dorea şi că m-ar fi preferat. De multe ori am sesizat că dorea să-mi spună ceva important şi nu îndrăznea.

 Odată, l-am provocat, pe hol, la o ţigară, chipurile. Nu a evitat discuţia cu mine şi s-a lăsat antrenat dar imediat, când am adus vorba de cealaltă femeie din viaţa sa, a tăcut subit, s-a scuzat şi a plecat. M-a lăsat cu buza umflată, cum se spune. Manifesta acel spirit de contradicţie, propriu multor bărbaţi. Era dornic de autonomie şi se agăţa de orice pretext pentru a mă domina (şi enerva). De aceea, nu multe colege îl vedeau cu ochi buni.

Merita să-mi pierd timpul cu el? Ostilitatea sa faţă de discuţiile serioase cu adevărat mă făceau să cred că nu era încă copt pentru asta şi că refuza implicarea, orice fel de răspundere. Dar ce urmărea, la urma urmei? Simpatic era, avea o funcţie bună, bani, admiratoare. Putea fi fericit. Era sau nu?
M-a făcut să am coşmaruri şi să regret furia mea de a crede că-l pot avea. Ah! Bucuria trudei, bucuria durerii uşoare, speranţele care se năşteau brusc, pasiunea... Lângă el, inima îmi bătea cu putere, gata să explodeze. Simţeam că eram femeia care putea să-l facă fericit.

De câte ori nu m-a umilit însă Florin, plecând pur şi simplu şi lăsându-mă să vorbesc de una singură, ca o proastă. M-a şocat. Am făcut mari eforturi să-l înţeleg şi să accept acest comportament bizar, infantil şi oscilant, confuz. Dispărea de lângă mine pe nesimţite, fie şi fără vreun pretext. Fugea. De mine? De el? De răspundere, oare??
Vanitatea mea nu a avut astâmpăr. Când iubesc, iubesc aproape necondiţionat. Total. Într-o zi, s-a ivit o şansă. El m-a invitat în oraş să discutăm despre noi. M-a luat efectiv prin surprindere şi mi-a bucurat sufletul. Împinsă de curiozitate, m-am dus cu mii de speranţe în suflet, conştientă că acum urma ceva important. Nu se mai întâmplase să-mi zică asta!!

Florin mi-a spus franc:

- Noi doi... ne potrivim.

- Ştiu asta, dart u parcă nu vedeai.

Am râs cu poftă, în voie, fără rezerve. Chipul său frumos mă tenta să-l ating. Ezitam. Era bucuros, ca în faţa unei revelaţii. Mi-a spus brusc, cu un aer trist:
- Nu puteam însă rămâne împreună, deşi tare mult mi-aş dori.

- De ce, mă rog? Ce te reţine….

- Sunt logodit, din păcate.

- Dar nu o iubeşti, aşa-i?
El a părut, o clipă surprins, şi mi-a spus:

- Da. De unde ştii?
- Te cunosc, am minţit eu. Tu nu te poţi ascunde de mine!!!!!

- Este vina mea... sunt nehotărât, oscilant... ah, Clara, chiar nu ştiu ce să fac. Nu mă încumet să fac pasul cu ea. Este dură, ca o stâncă... ai mei mi-au băgat-o în faţă cu forţa. Eu, nu o vreau!

Sinceritatea lui dezarmantă m-a cucerit. În faţa mea, se afla un bărbat nesigur, oscilant dar care mă iubea. Pe capul său se afla parcă o enormă presiune, de care dorea nespus să scape. Ce n-aş fi dat să ştie să se elibereze singur... Nu ştia, nu putea. Am riscat şi i-am spus pe un ton ferm şi fără echivoc:

- Mărită-te cu mine!

- Este o glumă?
Am surâs. I-am spus din nou:
- Mărită-te cu mine, Florin! Hotărăşte şi tu singur, măcar o dată în viaţă. Acum!

M-a privit buimac, cu un aer de-a dreptul pierdut. Se afla parcă la marginea unei lumi în care simţea cu durere că n-ar fi putut intra niciodată. Căuta zadarnic un punct de sprijin, sau o cale de a fugi. L-am prins puternic de mână şi l-am strâns cât am putut. Spăşit, el mi-a spus:

- Bine. Greşesc, oare?

Nu, nu a greşit iar eu am un soţ minunat, pe care îl iubesc cu adevărat. Nimic nu ne poate despărţi.

Clara, Zurich, Elveţia

Din fericire, nu aş fi reuşit toate astea fără aportul uriaş pe care mi l-a dat prin talentul ei magic vrăjitoarea Vanessa, cea care mi-a făcut multe ritualuri prin care am reuşit să-mi subjug iubitul şi să rămân cu el. Mulţumesc mult.

Contact medium Vanessa: 0740.976115, 0720.560568

Mail: lidervanesa@yahoo.com

Vizitaţi şi site-ul ei:

 www.vrajitoareavanessa.ro

Vizitaţi şi blogul său

 www.vrajitoarea-vanessa.blogspot.ro

Vizitaţi şi pagina ei de pe site-ul

www.vrajitoarero.com