Telefoane în noapte

Încercam să mă obişnuiesc cu gândul că Emil dispăruse, după ce am trăit în concubinaj mai bine de un an, în care nu a dat semne că nu m-ar iubi nebuneşte. De unde şi marea mea nedumerire în ceea ce privea gustul său. Vă voi povesti despre telefoane în noapte care m-au marcat.

Numai că bărbaţii sunt adesea ciudaţi şi chiar imprevizibili, în unele cazuri. La început, am fost neliniştită, apoi mi-a trecut.

Mi-am închipuit în fel şi chip motivul care l-a determinat să mă abandoneze. Iar primul lucru la care m-am gândit, a fost desigur, altă femeie care să-i fi sucit minţile.

Îl cunoşteam însă un tip cerebral, temperat, tandru şi loial, deci ideea mi s-a părut cam exagerată pentru Emil. Nu era el omul care să alerge după fuste.

Amintirile mă chinuiau foarte tare şi chiar nu puteam să-l uit, pentru că am investit mult în această dragoste, care s-a pulverizat brusc. Cel mai grav mi se părea faptul că nimeni nu mai ştia nimic despre el de când a plecat de la mine şi rudele şi părinţii lui l-au dat dispărut la poliţie.

Parcă l-a înghiţit pământul! Ciudat... Prietenii lui au presupus (şi pe bună dreptate) că cineva l-ar fi jefuit, apoi omorât. Numai că Emil nu se încurca cu medii dubioase, era retras şi cuminte. Dar mai ştii...

Oricum, asupra cazului său plana un mare mister, de nepătruns. Nu înţelegeam cum de am putut să-l pierd. De ce? Unde era? Vedeţi, o puzderie de întrebări şi niciun răspuns. Aproape că mă împăcasem cu gândul că l-am pierdut pe vecie când brusc, în toiul nopţii, la şase luni după dispariţia iubitului meu, am primit un telefon suspect.

Era vocea unei femei. Calmă şi fără tonuri. Mi-a spus aşa:

- Tu eşti, Sonia?

- Da... cine este la telefon?

- Nu contează. Dar vreau să ştii că Emil trăieşte.

- Mda?!

M-am bucurat nespus. Tremuram. Vibram toată, vă daţi seama. Eram împăcată şi întrezăream o speranţă. Asigurarea acestei necunoscute parcă m-a trezit la viaţă.

- A vrut să-ţi spună asta şi să-l ierţi.

- Am făcut-o deja.

- Foarte bine... Nu este ceea ce crezi.

- Adică?

- N-ai de unde să ştii...

- Ce să ştiu?

Brusc, a închis, lăsându-mă în ceaţă. Eram foarte confuză. Dar mă bucuram sincer pentru faptul că Emil nu păţise ceva rău, aşa cum au crezut mulţi. Restul nu contează.

Nu ştiam care este adevărul, unde era şi de ce se ascundea. Sau dacă acea femeie misterioasă nu cumva m-a minţit. Dar ce rost ar fi avut să facă asta? Mă cunoştea?

Speram ca Emil să se întoarcă la mine, o dată şi o dată. Sau măcar să mă sune el, să fiu convinsă că cineva nu se juca cu nervii mei. Eram fericită, desigur, însă pe jumătate. De fapt, îmi era şi frică să-mi exprim bucuria, pentru că nu ştiam ce să cred despre toate câte mi se întâmplau.

Nu am povestit nimănui despre acest incident de teamă că nu m-ar fi crezut. Şi am aşteptat cuminte o nouă replică. Care însă nu s-a lăsat mult aşteptată. Peste exact două zile, în care timp am fost cât se poate de emoţionată, telefonul a sunat din nou, teribil, în miez de noapte.

Aceeaşi voce de femeie m-a întrebat:

- Eşti singură?

- Cu cine ar trebui să fiu?

- Nu ştiu... doar am întrebat.

- Foarte singură, da.

- O.K. Bănuiesc că te-am pus pe gânduri.

- Serios! Şi mi se pare că exagerezi...

- În ce sens?

- Nu ştiu... este viu... Emil?

- Da, ţi-am spus. Dar nu mă crezi, nu-i aşa?

- A păţit ceva rău?!

Tăcea. Iar prelungirea s-a prelungit nefiresc de mult, aproape ucigător. Apoi, la un moment dat, după 3-4 minute de tăcere incredibilă în care am auzit numai o respiraţie, am auzit clar vocea. Vocea lui.

- Bună, Sonia.

-Ufff! Tu eşti...

Deci nu am fost minţită! În fine, puteam să mă bucur cu adevărat şi să sper. Era într-adevăr vocea lui Emil, caldă şi minunată. Inima îmi bătea din ce în ce mai puternic. Eram nerăbdătoare. Aveam să-i pun o mie de întrebări.

- Te doresc! i-am spus.

- Oh, şi eu Sonia. De-ai ştii cât de mult...

- De ce...

- Mă ascund?! a continuat el.

- Fugi de mine! am zis eu.

- Nu de tine, de destin.

- Ce vrei să spui?

- Scuză-mă, a spus el cumva împăcat, dar nu pot să-ţi dezvălui acum. Nu ştiu cum...

- Direct, dragule.

- De-ar fi atât de simplu!

- OK. Dacă vrei să te simţi ruşinat, explică-mi mai întâi motivul.

A râs nervos. Se vedea că este stânjenit, îl simţeam.

- Pentru mine, tu eşti foarte importantă.

- Şi tu...

- Credeam că totul s-a sfârşit...

- Nu, dragule... aminteşte-ţi cât de mult te iubesc.

- Oh, şi eu! Foarte mult...

- Atunci, de ce te ascunzi de mine?

Tăcea. Nu a răspuns o vreme. Răsufla greoi. Ştiam că vrea să-mi spună adevărul însă ceva parcă îl reţinea. Ce? Habar n-aveam. Dar eram supusă unei tensiuni extraordinare.

- Te iubesc, mi-a spus Emil.

- Şi eu, dragul meu.

Ah, ce mult aş fi vrut să-l mângâi, să-l sărut şi să mă pierd în braţele lui, ca în trecut. Mai putea fi posibil vreodată? Revenirea lui m-a făcut să visez din nou.

A închis. Nu a mai suportat? Nici asta nu ştiam. Am rămas însă cu o profundă dezamăgire. Mi se părea că se juca cu mine. Cel puţin, de-acum, ştiam clar că Emil trăia şi că se gândea intens la mine. Nu, nu s-a sfârşit totul! Renăşteam, vibram. Eram un adevărat vulcan.

Ce puteam să sper, în fond? O iubire fantastică, un cuplu fericit, familie, copii. Toate puteau fi oare reale cu el? Exageram în speranţele pe care mi le făceam, ca orice femeie. Pentru mine este o plăcere nebună să-i vorbesc, să-l simt cum mă doreşte, să-i văd ochii jucăuşi şi pătrunzători, care aproape mă dezbracă.

Dar s-a schimbat? Era acelaşi Emil tandru, care m-a sedus pe vecie? Gândurile mele o luaseră razna de-a binelea. Trebuia să am răbdare. Deşi mă încerca un sentiment de neputinţă.

A doua zi, tot în miezul nopţii, a sunat telefonul. Dar nu era el, ci vocea femeii necunoscute. M-a întrebat:

- Eşti singură?

- Da, sunt...

- Foarte bine, dragă. Atunci, ar fi bine să te duci la uşă...

- Acum?

- Mda... du-te!

M-am supus dorinţei ei şi nu m-am gândit o secundă. Am deschis-o cu teamă. În pragul său, era chiar... Emil! Tras la faţă şi alb ca varul, însă zâmbind cald. Ah, i-am căzut în braţe plângând fericită.

În fine, eram cu el, iubitul meu drag. I-am şoptit dulce:

- Ce mult te iubesc, Emi!

- Şi eu te iubesc enorm...

- Ce s- întâmplat cu tine, dragule?

- Este o poveste lungă...

- Hai, să-mi spui pe îndelete, OK?

Am discutat până în zori, ca doi buni prieteni. Respiram greu. Cuvintele lui mă sufucau. Şi am plâns. Mai ales când l-am auzit spunându-mi cu lacrimi:

- Am fost depistat cu cancer în formă terminală. Mai am de trăit foarte puţin.

- Oh, Emi dragule... dragul meu...

- Simţeam că înnebunesc, mă crezi? Vreau să trăiesc, să respir iar eu sunt pierdut. Zilele mele sunt numărate, din păcate.

- Te voi pierde...

- Nu doream să ştii acest deznodământ al meu... dar n-am putut. Trebuia să vin să te văd, pentru ultima oară. Mătuşa mea, cu care ai vorbit şi care ştie întreaga mea poveste, calvarul prin care am trecut, a insistat să vin aici.

- Şi-i mulţumesc sincer. Oh, ce mult te iubesc! Nu vreau să te pierd!!!!

                                       Sonia, Buenos Aires, Argentina

Am rezolvat problema graţie vrăjitoarei Vanessa, care este şi medium. Mulţumesc enorm pentru şedinţele benefice pentru mine!

Sunt fericită!

Contact medium Vanessa: 0740.976115, 0720.560568

Mail: lidervanesa@yahoo.com

Vizitaţi siteul meu www.vrajitoarea-vanessa.com

Vizitaţi blogul meu www.vrajitoarea-vanessa.blogspot.ro

Vizitaţi pagina mea de pe siteul www.vrajitoarero.com

Vizitaţi pagina mea de pe siteul

 www.vrajitoareledinromania.ro