Am fost pradă viciilor amăgitoare

Nu vă scriu cu mândrie și mă simt destul de confuz, pentru că am o problemă gravă de dependență de alcool și de droguri.

Am 30 de ani și recunosc că m-am simțit întotdeauna grozav de a gusta din produsele ilicite, de a bea în cantități astronomice până să-mi pierd logica și să fiu în stare de orice nebunie... Credeam că pot fi sigur pe mine în absolut orice situație, dar n-a fost așa, din păcate.

De aproape 2 ani, mă confrunt cu coșmaruri din ce în ce mai dese care îmi tulbură imens viața și simt o nevoie uriașă de a bea și de a consuma droguri. O vreme, m-am putut însă reține... dar n-a durat prea mult și am reînceput, cu o și mai mare forță.

Mă simțeam profund afectat încât, la un moment dat, am vrut să-mi pun capăt zilelor și nu mă mai interesa nimic. Eram total debusolat, gol în suflet, mereu arțăgos și foarte trist. Apoi, am explodat... Am vrut să sar de la etaj și o vecină, pe care nu o cunoșteam decât din vedere, tocmai se afla pe holul blocului și m-a reținut la timp, înainte de a se întâmpla vreo tragedie.

Femeia era extrem de șocată și în cuvinte bine meșteșugite, m-a convins că făceam cea mai mare nebunie și mi-a cerut să mă calmez. Mi-a spus:
- De ce vrei să te sinucizi?

- Lasă-mă! Nu-mi mai trebuie această viață... Nu se vede nicio lumină pentru mine! Niciuna!!

- Poate... dar speranța este tot ce ai mai de preț. Aprinde scânteia!

N-am înțeles, pe loc, ce a vrut să-mi spună. Eram bulversat, nervos că mă împiedicase să fac ceea ce doream și îndurerat. Despre ea, știam un singur lucru: că era o blestemată de femeie care s-a pus în calea deciziei mele. Cum de a îndrăznit?! Se simțea destul de sigură în fața mea, ca un psiholog care are darul de a-și dădăci pacientul cu sfaturi ignorante. Așa de mult o uram...

Dar, pentru că începuse să mă cicălească la cap, am renunțat la ideea mea absurdă și i-am dat ascultare (cu toate că ideea a rămas suspendată o vreme în mintea mea). Eram însă conștient că, în linii mari, ea avea dreptate. Omul nu trebuie niciodată să se opună creației lui Dumnezeu și de a-și lua viața. El ne-a lăsat-o și avem datoria de a face totul pentru a nu-L dezamăgi.

Eram contrariat de reacția ei și a mea. Parcă mă aflasem în deșert și brusc, ca o minune, am zărit o oază. Este oare vorba de acea stranie aprindere de scânteie despre care îmi vorbise vecina mea? Se putea spera și pentru mine? M-am agățat cu disperare de această iluzie.

Din acea zi, viața mea a început treptat, deși greoi, să se schimbe. M-am împrietenit cu frumoasa mea vecină și am început să ne vedem. Se numește Alfreda. Un nume frumos, care m-a pus pe gânduri. Ca și chipul său, de altfel. Este o femeie specială, delicată, cu un surâs mereu fermecător și cu o voce caldă și blajină. De multe ori, ea a făcut haz de întâmplarea care ne-a apropiat și continua, voalat sau direct, să-mi facă reproșuri față de gestul meu nebunesc.

A înțeles că totul se datora viciilor mele: alcoolul și drogurile. Fără ele, aș fi fost un om normal și, probabil, nu m-aș fi împrietenit în veci cu Alfreda. Tânăra era întotdeauna bănuitoare cu mine și nu se mulțumea doar cu dojeana, mă și prevenea la un eventual pericol. Nu suporta deloc oamenii beți și nici pe cei care consumau droguri. Era fermă în această privință.

Deși i-am promis că de dragul ei voi renunța la viciile mele, în ascuns făceam tot ce știam mai bine, cu o mare înverșunare, cu toate că știam că în acest mod, mă îndreptam cu pași repezi spre distrugerea mea. Trăiam adânci momente de rătăcire și mă simțeam obosit, aveam în continuare idei negre. Era limpede, aveam nevoie de o schimbare esențială, care să mă facă să ies din conul de umbră în care mă găseam.

Mă simțeam constrâns, într-o poziție de inferioritate față de toată lumea (și în principal de Alfreda). Dar ea, mă căuta cu disperare și mă susținea. De ce? Eram eu așa de simpatic pentru ea? Privindu-mă în oglindă, n-aș fi zis. Eram epuizat, mă vedeam ca o epavă, un om fără nicio importanță, demn de dispreț.

Dar ea, ca și cum ignora cu obstinație toate aceste adevăruri, evidente pentru oricine, mă frecventa cu cea mai mare asiduitate. îmi făcea mici cadouri, atenții, îmi gătea sau îmi aducea bunătățile pregătite de ea (și este o bucătărească neîntrecută, credeți-mă). Prin asta, nu făcea decât să mă simt prost (oare asta urmărea?) și să-mi doresc să fiu altfel (după cum i-am promis de nu mai știu câte ori).

Mă susținea cu o tenacitate de invidiat și nu înțelegeam, pentru ce Dumnezeu, că nu eram eu prințul care să o țină într-un palat. Desigur, îmi plăcea (aș minți dacă aș spune altceva). Alfreda a devenit brusc pasională și a început să mă complimenteze și să mă dorească. Mă iubea... era o iubire pe care am văzut-o crescând sub ochii mei uimiți. Greșea. Eram o ființă demnă de dispreț, v-am spus și n-ar fi trebuit să se încurce cu unul ca mine.

Mi se părea un joc ale cărui reguli nu le pricepeam. Eram exasperat în unele zile de insistențele vecinei mele și curând, a devenit persoana de care simțeam că am absolută nevoie, și care mă găsise. Oare Dumnezeu mi-a trimis-o pentru a mă salva?

Cu ea lângă mine, am început să-mi schimb din mers obiceiurile. Am renunțat la droguri și treptat, la alcool. Hotărârea ei de a mă face “util societății” m-a determinat să o ascult. Și avea perfectă dreptate, firește. Numai că eu, grație unui anturaj dubios și așa-zișilor “prieteni”, am apucat pe căi greșite.

Cred că fiecare om are nevoie în viață de un înger care să-i călăuzească pașii. Al meu, a venit tocmai la timp! M-a ajutat și financiar. Din cauza viciilor și decăderii mele, îmi pierdusem serviciul (lucram într-un supermarket). Prin relațiile sale, am reușit să mă angajez și să-mi câștig decent existența. Nu mai trăiam din mila altora, de pe azi pe mâine.

Alfreda a mai făcut ceva care m-a ajutat și mai mult (și fără de care, eforturile de până atunci ar fi fost cu adevărat în van): m-a debarasat de anturajul meu nefast. Era pasul esențial. Părinții mei au fost uimiți de transformarea mea, de renașterea mea, de fapt. Și totul se datora acestei femei speciale. Ei trebuia să-i mulțumească în mare măsură. Eu, nu am făcut decât să o ascult (cu toate că, cum se întâmplă, m-am revoltat și am blamat-o).

Dar Alfreda a știut să treacă cu brio peste furiile mele, peste certuri și cuvintele jignitoare pe care i le-am adresat (nepermis), pentru că își stabilise un țel nobil de la care nu a vrut cu niciun chip să abdice. Acum, orizonturile mele păreau clare și aveam un sens real ca să trăiesc. Ideea de a mă sinucide s-a pierdut pe drum și am abandonat-o definitiv. Prioritățile mele erau: reabilitarea mea în societate și Alfreda.

M-a făcut să o îndrăgesc enorm. Fusese suficient de sinceră cu mine și dezinteresată material. Și ce ar fi putut culege de la un pârlit ca mine? De la drojdia societății?! M-a readus pe linia de plutire și m-a făcut să visez, să am idealuri înalte și țeluri pe care, cu ajutorul său neprețuit, puteam să le ating. Chiar mă simțeam în stare.

Atunci, cum să nu prețuiesc un asemenea om? Iubirea mea pentru această ființă avea temei și era deschisă. O doream din ce în ce mai tare. într-o zi, am luat-o amândoi razna și înfierbântați de pasiune, am început să ne sărutăm. Parcă uitasem acest gust... Plin de entuzism, i-am declarat:
- Te iubesc, Alfreda.

- Și eu... de când te-am văzut.

Chipul femeii strălucea. Eram, totuși, încordat. Mă iubea cu adevărat, nu era nicio îndoială în inima mea. Și numai și numai datorită ei, am reușit să scap de viciile mele. A câștigat războiul cu mine, pot spune. Un război dur, afurisit, de uzură.

Acum, ea era a mea și mă bucuram din tot sufletul. Era nu doar o iubită, ci și o prietenă adevărată. Brusc, am zărit-o melancolică și m-am speriat. Am întrebat-o, nelămurit:
- Ce-i? La ce te gândești?
- Nu mă vei părăsi...

- Pe tine?! Alfreda, cum vorbești? Nu iubesc nicio altă femeie, ți-o jur.

- Oh, nu la asta mă gândesc, ci la viciile alea ale tale.

- A, înțeleg... ți-e teamă că mă voi apuca din nou de ele, nu?
- Cam așa ceva.

- Ei bine, nu, s-a terminat definitiv.

- Dumnezeu să te audă!

- Ți-o jur, iubito. Nu mai sunt dispus să-mi dau fericirea pe amăgiri.

Alfreda părea profund emoționată. M-a albit de săruturi. Mă credea? Puteam eu să-i inspir încredere? Brusc, mi-am amintit de ceea ce spunea Guicciardini: “Adevărata deosebire dintre sufletele oamenilor se vede numai când asupra lor se abate o primejdie neașteptată.” Puteam să pun rămășag că acum, Alfreda avea cea mai mare încredere în mine.

Renunțarea mea la viciile nefaste m-a adus apoi în ipostaza de a privi viața într-un mod optimist și o primă consecință, neașteptată pentru toți, a fost că i-am cerut mâna “îngerului” meu salvator. O clipă, ea m-a privit înverșunată, cu aerul că abia descoperea calea spre lumină. M-am speriat. Dar imediat, a schimbat nuanța și a devenit veselă, chiar extaziată. A chicotit.

Mi se părea că agitația sa, molipsitoare pentru mine, avea o oarecare substanță care se găsea tocmai în interiorul său. Și nu m-am înșelat, căci mi-a spus:
- Da. Cu o condiție!

- Care?
- Să-ți ții promisiunea pe care mi-ai făcut-o.

- Se înțelege, nu se mai pune problema.

Sunt lucruri în viață de care trebuie să ții cont: prietenia, iubirea, devotamentul, sacrificiul, cuvântul dat etc. Alfreda m-a învățat din plin sensul acestora și-i mulțumesc. Nu știu ce m-aș fi făcut fără soția mea. Probabil că aș fi murit de mult. Grație ei, am renăscut și am priceput că în viață, amăgirile te pot distruge foarte repede, dacă le acorzi importanță.

                                                                                   Bebe, Viena

P.S.- Pe această cale ţin să-i mulţumesc neapărat vrăjitoarei Vanessa fără de care nu aş fi reuşit. Mi-a făcut ritualuri de protecţie şi m-a ajutat în tot ceea ce i-a cerut. Sunt cu adevărat fericit.

Contact medium Vanessa: 0740.976115, 0720.560568

Mail: lidervanesa@yahoo.com

Vizitaţi siteul meu www.vrajitoarea-vanessa.com

Vizitaţi blogul meu www.vrajitoarea-vanessa.blogspot.ro

Vizitaţi pagina mea de pe siteul www.vrajitoarero.com